Încălzirea centralizată – Între trecut şi Viitor

În România, încălzirea centralizată nu este (încă) o poveste de succes. Întrebarea care se pune acum este în ce măsură povestea ei se poate transforma într-un succes. Pentru a răspunde argumentat este nevoie ca, în primul rând să înţelegem cum s-a ajuns în situaţia anilor ’90 când toată lumea îşi dorea debranşarea apartamentului de la sistemul de încălzire centralizată. Totodată este important să cunoaştem şi legislaţia europeană în domeniu. Menţionez, în acest context, că, prin Tratatul de Aderare, România s-a angajat să preia, fără, derogări, orice directivă europeană în materie, ceea ce înseamnă că directivele sau deciziile Comisiei Europene legate de încălzirea centralizată sau de producerea energiei termice sunt incluse automat şi în legislaţia locală.

Exemplul Capitalei României este ilustrativ pentru ceea ce s-a întâmplat în ţara noastră în domeniul încâlzirii centralizate. Astfel, în anii urbanizării accelerate (anii ’60) s-au construit centralele de cogenerare energie electrică şi termică (abrevierea consacrată CHP derivă din limba engleză – Combined Heat and Power) şi care contribuie după cum urmează la furnizarea de energie termică pentru încălzirea celor aprox. 580.000 de apartamente din Municipiul Bucureşti şi oraşul Buftea: CET Sud - 40%, CET Vest - 20%, CET Grozăveşti 14%, CET Progresul - 17%.

Dacă în anii ’80 lipsa de căldură din apartamente se explica prin prisma penuriei de resurse energetice specifice epocii, în anii ’90, blocajul financiar şi starea tehnică precară a reţelelor coroborate cu absenţa unui management performant la toate nivelurile şi în toate sectoarele, inclusiv în administraţia locală, suprapuse peste o perioadă de criză economică profundă, marcată de scăderea drastică a veniturilor populaţiei, toate acestea la un loc au determinat o lipsă de performanţă în ceea ce priveşte serviciul de încălzire centralizată şi furnizare a apei calde menajere.

La începutul anilor ’90 toate activele energetice au fost incluse într-o singură entitate Renel, urmată la mijlocul aceluiaşi deceniu de Conel (după desprinderea activelor aferente transportului de energie electrică într-o nouă entitate denumită Transelectrica) pentru ca începând cu anul 2000, să aibă loc separarea producţiei de distribuţie. În acest mod, centralele ce funcţionează pe gaze naturale (90%) şi păcură (10%) şi care asigură producerea de energie terimică pentru sistemul centralizat de încălzire a Bucureştiului au fost transformate în filiale şi incluse juridic în cadrul Termoelectrica, entitate deţinută integral până anul trecut de către Ministerul Economiei, ulterior transferată la AVAS, înstituţie publică din subordinea Guvernului României. Pentru reglementarea sectorului s-au înfiinţat Agenţia Naţională de Reglementare în domeniul Energiei Electrice (ANRE) şi Agenţia Naţională de Reglementare în domeniul Gazelor Naturale (ANRGN) care au funcţionat independent timp de 7 ani, fiind reunite anul trecut într-o singură entitate.

În paralel, la începutul anilor ’90, în subordinea Primăriei Capitalei s-a înfiinţat Regia Autonomă de Distribuţie a Energiei Termice care a preluat gestionarea reţelei de puncte termice şi conducte ce formează activul serviciului de încălzire centralizată.

Acest scurt istoric ne ajută să înţelegem sursa disfuncţionalităţilor majore din sistem, care au condus la avalanşa de debranşări ce au avut loc în perioada 1990 – 2004. Observăm că serviciul în sine a fost furnizat de către o entitate aflată în subordinea Primăriei Capitalei în timp ce agentul termic era livrat de către nişte producători de energie electrică coordonaţi de Guvern. Mai mult, deoarece aceştia generează şi energie electrică, potrivit legislaţiei în vigoare, preţul de vânzare atât al energiei electrice cât şi al energiei termice (mai cunoscută sub numele unităţii de măsură – gigacalorie) au fost stabilite prin negocieri între Termoelectrica, ANRE, ANRGN si Guvern, în timp ce de tariful energiei termice livrate populaţiei era răspunzătoare Primăria Capitalei. Această situaţie nu ar deranja dacă ar exista un sistem transparent de stabilire a tarifelor pentru energia electrică şi cea termică în cazul Termoelectrica. Există însă percepţia, din partea Primăriei, că se impun tarife ridicate la energia termică în scopul subvenţionării energiei electrice produsă de centralele respective. Din acest motiv Primăria Capitalei insistă pentru transferul centralelor menţionate din coordonarea Guvernului, în cea a Primăriei considerându-se că, în acest mod, chiar dacă tarifele nu vor scădea, cel puţin se vor plafona.

În acest context, trebuie menţionat, că la beneficiarul final, gigacaloria ajunge puternic subvenţionată, atât de Guvern cât şi de bugetul local. În Bucureşti, spre exemplu, la sfârşitul anului trecut, la nivel casnic, gigacaloria se plătea cu 107,5 lei în timp ce preţul aprobat de ANRE a fost de 213, 21 lei diferenţa fiind achitată de Guvern (64,36 lei) şi Primărie (41,35 lei). Pe lângă aceste sume, pentru familiile cu venit redus se acordă un ajutor de încălzire în funcţie de tipul de combustibil utilizat. Menţionez că în Bucureşti, numai 68% din spaţiile locative sunt încălzite centralizat, restul fiind împărţit între sobe (18%), centrale termice de bloc (5%), centrale termice de apartament (5%) şi centrale termice de cvartal (4%).

Sistemul descris este evident că trebuie corectat pentru o funcţionare profitabilă atât pentru cetăţeni căt şi pentru bugetul local şi pentru comunitate în general. În primul rând se observă că subvenţia se acordă tuturor gospodăriilor racordate la sistem indiferent de venitul pe familie. Dar şi gazul natural (cel folosit de populaţie în mod direct pentru încălzire) are un preţ inferior celui de piaţă existănd mari presiuni din partea UE de creştere a acestuia. Chiar s-a fixat şi un calendar în acest sens care însa nu a fost respectat de autorităţile române. În aceste condiţii este dificil de estimat cum este mai avantajos din punct de vedere financiar să încălzeşti o locuinţă în mediul urban, acolo unde este disponibil un sistem de încălzire centralizată. Debranşarea masivă operată în perioada 1990 – 2004 s-a datorat în primul rând unui serviciu de slabă calitate dar plătit foarte scump. Între timp calitatea s-a îmbunătăţit considerabil fapt dovedit de stoparea fenomenului dar rămâne deschisă problema tarifului gigacaloriei coroborat cu eliminarea subvenţiilor guvernamentale la gazul natural livrat populaţiei şi al posibilei subvenţii încrucişate din cadrul centralelor tip CHP prin transparentizarea costurilor.

Sistemele de încălzire şi răcire centralizate au căpătat o importanţă din ce în ce mai mare în ultimii ani, mai ales din perspectiva eforturilor globale de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră şi a economisirii energiei având vedere insecuritatea şi preţul ridicat al resurselor primare. Sistemele de încălzire centralizată pot fi dotate cu tehnologii flexibile ce utilizeaza tipuri variate de combustibil incluzând energia rezultată prin arderea deşeurilor menjere, a energiei regenerabile dar şi, cel mai semnificativ, aplicarea cogenerării adică producerea simultană de energie electrică şi termică. Combinaţia cogenerare şi încălzire centralizată este foarte eficientă din punct de vedere energetic. O centrală termoelectrică care produce numai energie electrică are un randament de aprox. 50%. O mare parte din energie este risipită sub formă de căldură în mediul înconjurător. O centrală care lucrează în regim de cogenerare recuperează această căldură şi poate atinge un grad de 90% ca eficienţă energetică.

Creşterea eficienţei energetice, conservarea energiei şi protecţia mediului sunt obiective majore ale politicii energetice în cadrul UE. În acest scop, Parlamentul european a adoptat Directiva 54/2003 referitoare la regulile comune pentru piaţa internă de electricitate care la Art. 22 stipulează că Statele Membre trebuie să contribuie la asigurarea securităţii furnizării de energie electrică prin construcţia de noi unităţi în cazul în care capacităţile actuale de generare nu sunt suficiente. Aceste noi capacităţi trebuie să ţină cont de diverse criterii stabilite prin directiva respectivă unul dintre acestea fiind cel de eficienţă energetică. În acest sens se menţionează distinct capacităţile de cogenerare şi cele bazate pe resurse regenerabile. Pentru punerea în aplicare a acestei directive, Comisia a adoptat ulterior Directiva 8/2004 privind promovarea cogenerării pe baza cererii de energie termică utilă pe piaţa internă a energiei.care stabileşte indicatori de eficienţă pentru cogenerare precum şi modalităţi de raportare pentru Statele Membre. Directiva menţionată a fost completată de către Comisie printr-o Decizie din 21 decembrie 2006 pentru stabilirea valorilor de referinţă armonizate pentru producerea de electricitate şi căldură în scopul aplicării Directivei 8/2004 a Parlamentului European. În esenţă se instituie posibilitatea ca Statele Membre să acorde stimulente pentru reabilitarea unităţilor mai vechi de cogenerare în scopul îmbunătăţirii eficienţei energetice, recomandându-se totodată şi asigurarea condiţiilor stabile pentru investiţii în cogenerare şi menţinerea aceloraşi valori de referinţă pentru unităţile de cogenerare pe o perioadă de 10 ani.

Dacă ne uităm la exemplul ţărilor nordice unde sistemul de încălzire centralizată acoperă cel puţin 60% din locuinţe constatăm că la baza lui au stat câteva iniţiative importante luate de Guvern:
Proiect de ansamblu la scară naţională a furnizării de căldură;
Utilizarea cogenerării pe baza proiectului menţionat;
Izolarea clădirilor;
Dezvoltarea de sisteme izolate de transport şi distribuţie a agentului termic;
Reducerea temperaturii agentului termic.
Urmare a acestor iniţiative dar şi a colaborării între autorităţile locale şi cele centrale, între sectorul public şi cel privat, în Danemarca, spre exemplu, la 30 de ani de la criza petrolului din 1974, consumul de combustibil pentru încălzire a scăzut cu 50%. În zonele rurale cu 500 de locuitori s-au pus în funcţiune sisteme CHP descentralizate. Acestea sunt în operare numai când este necesar fiind echipate cu acumulatori de căldură. Combustibilul poate fi gazul natural, rumeguş, deşeuri din lemn, biogaz etc.
Printr-o lege nouă a încălzirii adoptată în 1979 s-a stabilit ca până în anul 2000, 60% din locuinţe să fie încălzite centralizat. Autorităţile centrale au emis normele şi au aprobat planurile în timp ce municipalităţile în colaborare cu firmele de profil au exceutat lucrările. Rezultatul a fost un sistem integrat de conducte capabile să transporte agentul termic de la marile centrale electrice şi incineratoare către companiile locale de distribuţie. Pentru exemplificare, în 2003, prin arderea deşeurile menajere s-a asigurat 25% din energia termică necesară încălzirii Capitalei. Sistemul de transport al agentului termic din Copenhaga conectează 4 centrale tip CHP, 4 incineratoare pentru deşeuri şi peste 50 de boilere pentru orele de vârf.care transportă agent termic pentru peste 20 de companii de distribuţie.
Este important de reţinut că obiectivele încălzirii centralizate pot fi atinse numai dacă majoritatea populaţiei din oraşele mari este recordată la sistem. Trebuie deasemenea să existe obligativitatea conectării clădirilor la sistemele de încălzire centralizată, acordarea de stimulente pentru reabilitarea reţelelor şi pentru consumatorii care optează pentru încălzirea centralizată (izolarea clădirilor, montarea contoarelor, executarea lucrărilor necesare schimbării tipului de încălzire etc.). În România s-a adoptat un prim Plan Naţional de Acţiune în Domeniul Eficienţei Energetice 2007 – 2010 care transpune pe plan local legislaţia comunitară mai menţionată anterior. Din acest Plan fac parte măsuri precum izolarea termică a clădirilor construite în perioada 1950 – 1990 pentru care se acordă subvenţii de la bugetul central şi cel local. În acelaşi Plan este prevăzut ca în cursul anului 2008 să se adopte scheme de finanţare pentru sprijinirea cogenerării de înaltă eficienţă. Important ar fi, ca ulterior adoptării cadrului legal necesar Guvernul şi municipalităţile să realizeze un plan naţional de încălzire a localităţilor pentru cel puţin 15 – 20 ani astfel încât fiecare dintre noi să ne cunoaştem obligaţiile în cazul în care alegem să locuim într-o anumită zonă. Protecţia mediului şi conservarea energiei trebuie să devină un obiectiv pentru guvern dar şi un mod de viaţă pentru noi toţi.