Solvabilitatea bancilor

Solvabilitatea este o notiune pe care multi o invoca dar putini ii cunosc cu adevarat definitia. In zona bancara ea defineste capacitatea unei banci de a acorda imprumuturi. Potrivit normelor BNR solvabilitatea unei banci in Romania trebuie sa se situeze peste 8% adica raportul intre capitalurile proprii ale institutiei de credit si activele ponderate la risc este obligatoriu sa depaseasca acest prag. Daca fondurile proprii sunt mai usor detectabile pentru ca reprezinta in termeni aproximativi ceea ce detine efectiv banca, banii adusi de acasa de actionari plus diferitele fonduri obtinute de institutie pe parcursul functionarii (profituri reinvestite, rezerve etc.), la capitolul active ponderate la risc situatia nu mai este deloc clara.

In terminologie bancara, activele sunt preponderent reprezentate de creditele acordate persoanelor fizice si juridice dar si de bunurile detinute in proprietate precum cladiri, calculatoare autovehicule s.a. Cum de regula bancile isi defsasoara activitatea in sedii inchiriate iar activele IT sunt bunuri cu depreciere rapida rezulta ca singurele active ale bancilor sunt de fapt creditele acordate pentru care banca primeste dobanzi. Numai ca pragul minim de 8% se calculeaza raportand fondurile proprii la totalul activelor ponderate la risc ceea ce lasa la latitudinea bancilor evaluarea riscului asociat fiecarui credit acordat.

Sigur, exista proceduri de incadrare pe categorii de riscuri ale activelor, in functie de serviciul datoriei, de calitatea garantiilor, de bonitatea imprumutatului in cazul persoanelor juridice. Dar peste tot exista loc de interpretare si numai daca ne referim la calitatea garantiilor. Pana la declansarea crizei financiare si ulterior a celei economice, bilanturile bancilor aratau extrem de solid. Suma totala imprumutata era mai mica decat valoarea totala a colateralelor adica in caz de neplata, prin executarea garantiilor, bancile isi recuperau integral sumele restante mai ales daca debitorii achitasera un avans de cel putin 20% pentru achizitionarea bunurilor respective si deci apelasera numai pentru 80% din valoare la un credit bancar.

Teoria aceasta functioneaza atat timp cat preturile colateralelor merg numai in sus, vorbind de cazul creditelor ipotecare. Cand tendinta se inverseaza si foecare zi in plus aduce cu sine reducerea valorii garantiilor atunci riscul asociat fiecarui activ bancar adica fiecarui credit acordat creste exponential. Altfel spus si solvabilitatea bancilor scade accentuat iar pentru corectarea acestei situatii, trebuie crescut capitalul propriu al bancii ceea ce presupune atragerea de catre actionari de noi fonduri de pe piata in cazul in care acestia nu dispun de sumele necesare. Cum de regula acestia nu dispun iar piata financiara internationala este blocata si chiar daca nu ar fi blocata cine ar mai investi intr-o banca al carei portofoliu de credite este de o calitate incerta, singura alternativa (in afara de insolventa) este un ajutor de stat.

Asa s-a intamplat in diferite tari precum SUA, Marea Britanie, Germania, Belgia, Olanda unde statul a capitalizat diverse bani primind in schimb pachete consistente de actiuni sau devenind pur si simplu actionar majoritar avand de fapt loc o nationalizare a respectivelor institutii de credit. Acest mecanism de interventie este solicitat de catre filialele bancilor straine care activeaza in tara noastra, guvernului Romaniei. Numai cei care au solicitat un astfel de ajutor au uitat ca fiecare tara si-a ajutat propriile banci iar in cazul unor institutii de credit precum Dexia si Fortis au intervenit pro rata mai multe guverne, fiecare contribuind in functie de ponderea detinuta in capitalurile proprii de catre investitorii tarilor respective.

Numai ca nici rationamentul de mai sus nu poate fi urmat pentru simplul motiv ca banci romanesti nu mai sunt (cu exceptia CEC, Eximbank care oricum sunt de stat si Carpatica si Banca Transilvania care sunt jucatori de nisa) iar cele straine au acordat credite ipotecare sau de consum intr-o maniera total netransparenta si in plus lipsita de orice prudenta in evaluarea riscului. Mai mult, dobanzile camataresti practicate sugereaza de fapt o recuperare a finantarilor acordate, numai ca cifrele se consolideaza in bilantul bancilor mama aceasta operatiune nefiind accesibila autoritatilor romane.

Din perspectiva solvabilitatii probabil ca vom asista in perioada urmatoare la suprize sau mai bine spus la un moment al adevarului daca bancile se vor decide sa isi reevalueze garantiile pretuindu-le la noile valori de piata mai mici chiar si cu 50% comparativ cu cea de la momentul acordarii creditelor. Declinul solvabilitatii unei filiale din Romania va deteriora imaginea bancii mama obligand-o pe aceasta in final sa acorde in continuare finantare filialei cu probleme. Care finantare este astazi solicitata de catre bancile austriece prezente in Romania statului austriac. La randul sau statul austriac conditioneaza acordarea acestui ajutor de o colaborare si cu pietele internationale de capital astfel incat sa aiba loc o impartire a riscului. Vom vedea in urmatoarea perioada in ce masura pietele financiare sunt dispuse sa imprumute banci ca Erste, Reiffeisen sau Volksbank pentru ca acestea la randul lor sa isi sustina operatiunile din tarile CEE.